O altă interpretare- partea a doua-

Timpul i s-a terminat, totuşi. Chinurile sale, invidia pe care o simţea faţă de oameni, dorinţa de a simţi dragostea s-au încheiat. Şi a început alt chin. Vântul l-a lăsat să îşi continue căderea alături de semenii lui. Dar Fulgul se simţea stingher. Nu mai putea să îşi acepte senin căderea, nu se mai putea bucura de călătorie, nu mai putea să simtă plăcerea pe care o dădea oamenilor.

Şi a ajuns la finalul călătorie sale. Pentru că avea amintiri, ştia că va cădea peste trupurile fraţilor săi mai mari. Că va fi admirat şi apoi hulit. Că va fi călcat de măreţii oameni. Tânjea după umanitatea deşi îi cunoştea durerea. Dorea un alt inevitabil. Voia să aleagă, dar nu mai putea. A coborât, amărât, revoltat pe Pământ. S-a aşezat cuminte pe stratul pufos, încă alb, al fraţilor săi. Şi atunci s-a întâmplat ceva ce Fulgul, în călătoria sa nu văzuse. Concentra să vadă ce este jos, niciodată nu privise în sus. A apărut gigantul Soare. Căldura acestuia îi amorţea durerea amintirilor dar, pe măsură ce acestea piereau, dispărea şi el. Ceilalţi muriseră. El rămăsese martor al durerii lor, din cauza amintirilor sale, care însă se consumau încet. Era acum aşezat în noroiul, odată pur şi curat, a ceea ce fusese fraţii săi. Nu înţelegea cum ceva alb se putea transforma în murdărie, în mocirlă. Disperat se agăţa de amintirile sale, pentru a nu devenii parte din mâlul cel înconjura. Dar întreaga sa viaţă era prescrisă iar căldura Soarelui prea puternică. Aşa că s-a agăţat de singurul sentiment uman pe care îl mai avea : speranţa. Şi a murit cu speranţa închisă în esenţa fiinţei sale.

Fulgul s-a transformat în picuri murdari de apă, un strop într-o mocirlă de fulgi morţi.  Soarele a continuat să ardă şi picurii au devenit aburi. Vântul i-a luat şi i-a purtat spre nori, spre înaltul Cerului. Aici aburii s-au transformat în apă. Fulgul a ajuns iar în înaltul Cerului. A început iar să cadă. Şi de acestă dată era diferit. Era singurul picur care avea amitiri: avea speranţa.

Întors în înaltul Cerului, apropiat de Dumnezeu din nou,a coborât iarăşi spre Pământ cu Speranţă. Privit cu respect de oameni, aşteptat cu nerăbdare, a înţeles care este rostul său. A acceptat  cu seninătate căderea pentru a aduce oamenilor speranţă. Şi odată cu speranţa a venit viaţa şi moartea. A înţeles că uneori, deşi nu le putem vedea, există forţe care ne depăşesc putere de a înţelege, că există ceva mai mare şi mai mult decât noi. Că avem datoria de a ne juca rolul până la sfârşit pentru că avem datoria de a vedea finalul.  Care poate fi frumos.

Fulgul nostru a avut un final fericit. El a dat speranţă. A picat primul pe buzele uscate de sete ale unui om. I-a adus acestuia viaţă şi a anunţat venirea celorlaţi stropi, adică a anunţat căderea din Înalt a Speranţei. Şi, în momentul în care a fost sorbit cu lăcomie şi febrilitate, Fulgul a înţeles şi a dispărut în neant fericit. Chiar dacă uneori există decizii la care nu participăm dar care ne privesc, chiar dacă nu STĂ în puterea noastră să schimba ceva, nu acest lucru este important. Ce contează sunt amintirile.. ce contează este căderea.

O alta interpreatre -partea întâi-

Povestea unui fulg

Niciodată nu se întrebaseră de ce. Niciodată până la el.

Sensul scurtei lor vieţi era deja scris. Cădeau încet, la cicluri de viaţă stabilite de mii de ani, de o forţă necunoscută lor, din înaltul Cerului, puri şi inocenţi. Jocul lor în viaţă era intens şi plin de aerul uimirii şi adoraţiei. Celelalte fiinţe le invidiau puritatea, căderea domoală, lină sau dimpotrivă, tumultoasă, plină de tumbe în mrejele vântului năprasnic. Erau invidiaţi pentru înaltul căderii. Pentru începutul lor atât de măreţ, pentru că ei veneau din locuri inaccesibile, pline de farmec şi mister. Veneau de la Dumnezeu.

Erau fericiţi de rolul lor în acestă lume. Niciodată nu se întrebau unde duce căderea lor. Ei se bucurau doar de cădere. Şi atunci când pământul se apropia încercau şocaţi să se ridice, să se întoarcă în locul de acum prea departe atingerii lor. Dar acestă venea mult, mult prea târziu. Dar el, singurul din cei de-o seamă cu ai lui, era diferit. Naşterea sa nu a fost cu nimic diferită. Şi nici începutul căderii în abis. Şi el se bucurase de admiraţia pe care oamenii le-o acorda. Şi el era mândru de frumuseţea lor. Şi el găsea minunată acestă călătorie. Dar viciul mândriei, al îngânfării şi-a înfipt atât de tare spinul în plâpânda sa fiinţă încât nu a mai vrut să vadă fianlul, să îşi accepte căderea atât de inevitabilă. Voia doar să călătorească, să vadă lumea, un alt destin, mai măreţ. Aşa că, în disperarea şi mândria sa, a făcut o înţelegere cu nestatornicul Vânt. Ia dat propria voinţă, ia încredinţat cursul vieţii sale în schimbul unei călătorii pe care să nu o uite niciodată în lumea oamenilor. Vântul a acceptat dar i-a spus că el nu poate schimba căderea, el poate doar să o amâne. Fulgul a acceptat, naiv, gândindu-se că dacă tot este inevitabil să cadă, măcar să cunoască lume, să ia cu el amintiri… Nu ştia cât de dureroase pot fi amintirile atunci când trebuie să te supui inevitabilui.

Astfel au plecat în călătorie. Vântul l-a luat şi timp de un veac ce a trecut asemenea unui clipe l-a purtat pe adieri, pe furtuni învolburate, în lumea ciudată, pe inocentul Fulg. Şi acesta a adunat amintiri. A văzut durerea, a văzut fumuseţea. A văzut trăirile oamneilor şi a crezut că le-a înţeles, că a înţeles dragostea, gelozia, invidia, ura, prietenia. A rămas fascinat. Şi amintirile au început să se adune. Fulgul a început treptat, treptat să piardă din valenţa sa mirifică şi să se umanizeze, să simtă durerea şi bucuria. Amintirile pe care le aduna se încastra în conştiinţa sa şi-l dureau, îl răneau pe măsură ce realiza că el, pentru că îşi dăduse la schimb voinţa Vântului, nu va putea niciodată alege. Că soarta lui era inevitabilă, scrisă şi stabilită de o forţă superioară. Şi i-a cerut Vântului să se oprească, îi era suficient.dar nu mai putea alege, acestă alegere nu mai era a lui. Pervers, Vântul a refuzat şi Fulgul a trebuit să îndure suferinţe străine lui, să simtă propria neputinţă, greutatea unei alegeri făcute în grabă.

Happy ending

Îmi doresc  ca povestea voastră să aibă un final fericit.

Îmi doresc să reuşiţi să găsiţi întotdeauna esenţialul şi să puteţi sa fiţi mereu împăcaţi cu voi înşivă. Să fiţi nebuni şi îndragostiţi. Să rămâneţi mereu îndrăgostiţi.

Dacă viaţa oferă daruri, daruri frumoase, atunci iubirea este cea  care ne ajută să le apreciem. Şi dacă vreodată vă simţiti luaţi de val, apreciaţi clipa. Trăiţi-o cu toată fiinţa.  Fiţi nebuni. Râdeţi. Mult. Şi cel mai important: învăţaţi să apreciaţi.

Vreau să rescrieţi toate poveşitile de dragoste.

Pentru că uneori viaţa este o ţesătură complicată şi bizară. Cu multe noduri. Cu desene frumoase. Care se uzează. Şi totuşi, acolo, în iţele complicate, aproape rupte, rămân amintiri. Care până la urmă sunt esenţa vieţii aşa cum iţele şi nodurile şi desenele alcătuiesc o ţesătură. Voi acum strângeţi şi ţeseţi amintiri. Faceţi-le frumoase. Pentru ca atunci când va veni vremea să întoarceţi ţesătura, când doar nodurile şi firele vor mai aminti de ce a fost, să aveţi satisfacţia că nu aţi trăit pentru nimic. Că în urma voastră a rămas ceva. Chiar dacă numai o ţesătură ruptă şi patinată de vreme. Cândva a fost superbă. Şi mai mult de atât nu poate spera nici-un muritor. Sau crea.

Alternativ me

 

Sa nu-mi incurc printre cuvinte mersul…

Pot fi oricine. Eu pot fi tu sau tu sau voi. Ma regăsesc în tine si tu în mine. Pot fi oricine. Nu am graniţe, nu am bariere şi nici limite.Imaginaţia nu are limite. Pot zbura, pot fi o pasãre sau un nor. Pot fi cer şi pãmânt. Pot fi vedetã sau nimeni. Pot fi un ciudat, un bilionar, un cerşetor sau un nimeni. Pot fi paradaoxalã sau enervant de simplã. Pot fi scorpie şi pot fi înger.  Sunt cuminte şi rea. Sunt toatã umanitatea în întreaga ei complexitatea. Sunt universul sau cea mai mare gaurã neagrã.

Când o petalã de trandafir este arsã ceva rãmâne în urmã: cenuşa a ceea ar fi putut fi un trandafir. Când o inimã este frãntã şi o încredrea este înşelatã rãmâne clipa. Când totul este perfect apare frica de mâine. Când suntem în mulţime ne simţim singuri. Când suntem singuri vrem sã avem pe cineva care sã ne mãngâie şi sã ne ţinã în braţe. Când plãngem ţipãm. Când suntem fericiţi plãngem. Dumnezeu este probabil confuz. Poate şi noi suntem mai confuzi ca El. Suntem nesiguri ca un copil care face primii paşi. Ne împiedicãm şi ne ridicãm. O luãm de la capãt. Unii obosesc repede alţii duc lupta pânã la capat. Unii reuşim sã stãm în picioare, unii stau în fund sau se târãsc înveşunaţii. Alţii acceptã sã fie bebeluşi şi rãmân dependenţi. Suntem atãt de mici. Dar atãt de mari. Suntem filozofi şi cartofari o viatã întreagã. Ne e fricã de moarte dar habar nu avem sã trãim. Ne simţim mãndri sã fim anarhişti, ne place sã fim împotriva curentului dar uitãm cum e sã te ia valul. Suntem multe. Şi nu mereu de bine. Suntem mulţi. Si niciodatã nu este suficient.

Contradicţiile din toţi oamenii se pot regãsi într-un singur om. Un singur om se poate regãsi în toţi oamenii? Când ştim cu adevãrat cine suntem? Când este suficient? Când ne suntem suficienţi unul altuia? Câte întrebãri stupide sunt puse pentru aflarea unui adevãr relativ? Cine suntem noi? Cine eşti tu?

Dar eu?

N-am timp, n-am timp!

Faza asta cu ”N-am timp! N-am timp!” ii apartine unui fost profesor de liceu. Super tare omu’ . In speranta ca ati petrecut Craciunul cat s-a putut de bine eu urez tuturor LA MULTI ANI! pt. noul an ce va veni. Nu de alta dar n-am timp, domne! sa va  urez mai aproape de eveniment !

Prinsa intre pregatiri pentru papa de Craciun, nervi facuti de compania Atlassib care, daca tot veni vorba, a dat dovada de neseriozitatea si au fost lipsiti de profesionalism (am sa dedic un post- poate!- acestui episod destul de ‘fantastic’ in care colteul trimis de mama a ajuns la Campulung si la mine, intr-un final, dupa aproape 10 zile. Vorba fratelui meu- Daca  mergea pe jos, ajungea mai repede!) si plimbari la neamuri, prieten etc.  nu am mai avut timp nici sa respir- noroc ca mi-am adus aminte! La timp !

Mosul a venit la mine anul acesta si mi-a adus o vaca! Este de plus, este tare draguta si este fara apropo- am intrebat, sa fiu sigura!- asa ca fara comm-uri rautacioase, va rog, ca pun vaca pe voi! Sper sa am timp sa ii fac o poza intr-o buna zi sa vi-o pot arata! Mie imi pare tare draguta! Nu i-am dat inca un nume – da, toate maimutoaiele mele au nume si da, am 21 de ani- asa ca daca aveti sugesti, le astept!

O noutate majora- dar deloc suprinzatoare!- este ca mi-am schimbat tema de licenta, din nou! Probabil acesta este un al pas, din cei 10, pentru a pica licenta. Oricum , am ales si cum acest subiect imi pare mai ”abordabil” sper sa il si termin 🙂 ! Sunt sigura ca cel putin o persoana – buna, Ionuuuuut :)!- se va bucura cand va auzi acesta veste!

In speranta ca am sa mai vizitez acest  blog anu’ asta va recomand grija la ce si cat mancati si va urez distractie maxima! Nu ca am lipsa de subiecte pentru blog, da’ vorba  profului: N-am timp, domne, n-am timp!

10 pasi pentru a pica licenta

Cu brio… as putea adauga! Cum ma regasesc in acesta situatie(nu inca de a o pica ..dar spre asta ma indrept ! :|) m-am gandit ca ar fi interesant sa expunem acesti pasi! Nu de alta , dar poate ca vrea cineva sa pice cu brio si nu stie reteta. Dupa cum urmeaza :

1. apuca-te de citit si de conspectat cat mai tarziu, astfel vei reusi cu siguranta sa ramai in urma si sa te panichezi in ultimul moment. Panica este un ingredient de baza pentru a ”reusi”!

2.nu te hazarda sa faci o tema abordabila si nici nu merge pe carari batatorite! Nu are sens,  zau! Alegeti o tema cat mai grea, cat mai vasta si daca se poate care sa iti dea migrene atunci cand te documentezi! Fara o durere apreciabila de cap nu simti ca dai licenta!

3. Nu iti alege un titlu si nu te orienta din timp! De ce sa faci azi ce poti face maine sau poimaine sau dupa o luna?! Sa fi cat mai putin decis in ce vrei sa faci! Cu cat stii mai putine despre ce vrei  sa scrii cu atat mai bine! Un profesor dur cu care sa te indrume este de asemenea, recomandat! Ajuta la intensificarea sentimentului de panica si la durerile de cap!

4. Distreaza-te! Nu iti face griji! Grijile te imbatranesc prematur, faci riduri! Exista mereu solutii de ultima ora si oricum sunt doua sesiuni de sustinere a licentei! Daca nu treci in nici una inseamna ca simti cum e sa fi student! Si oricum, cui ii trebuie licenta?!  Pentru a reusi in viata nu ai nevoie de licente si masterate si doctorate…e plina tarisoara si guvernarea de exemple!

5. Cumpara carti, aduna materiale dar nu te obosi sa le rasfoiesti! Ele exista ca sa iti dea un fals sentiment de siguranta! Primul pas e cel mai important si tu l-ai facut. Deci, de ce sa te chinui sa le faci si pe urmatoarele, asa, repede?!

6. Imprima-ti in cap urmatoarea idee:  Timp este suficient! Si  cand ai sa ajungi la termene -limita…simplu! amana-le! De asemenea, fa false promisiuni si lasa impresia de seriozitate! Ajungi sa te autoconvingi ca asa e !

7. Niciodata nu termina ce ai inceput. Astfel nu ajungi la un final; finalurile sunt triste si de obicei sunt presarate cu lacrimi. Deci, in virtutea acestui pas lista de 10 pasi se termin aici!

 

Acest text este o caterinca si nu trebuie luat in serios! Oamnei buni, invatati cat mai multe! Asa o sa procedeze si autoarea(in virtutea pasului 6 :)) . Hope u enjoy it!

Umbra

Acesta poezie apartine Mihaelei Soare , sora mea. Este scrisa in vremuri „tulburi” 🙂 . Mie imi place foarte mult si am considerat ca merita publicata aici. O creatie trebuie fructificatata.  Enjoy it!

 

Esti o umbra in umbra mea,

Si vei ramane o amintire neuitata

Ai vrut sa uiti ca am fost a ta

Si-am ramas o lacrima picata.

In suflet am ramas o amintire ,

Ce vesnic va ramane peste timp ,

Am fost in viata ta o licarire

De dragoste ce va ramane-n anotimp.

Au fost anotimpuri  calde si reci

Ce-au existat odata pentru noi,

Au fost doar umbre peste care treci

De ceata, intuneric si cu ploi.

O umbra voi ramane pentru tine

Ce va dispare si va trece

O viata vei ramane pentru mine,

In inima o viata vei petrece!

 

Previous Older Entries